24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române

Din ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, Mica Unire, fără de care nici Marea Unire din 1918 nu s-ar fi realizat, statul român a intrat în perioada sa modernă, prin reformele începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, şi a făcut primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

Mica Unire, cum o numesc istoricii, reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească şi alegerea primului domnitor român, Alexandru Ioan Cuza.

Unirea celor două principate a fost posibilă după Războiul Crimeii, într-un context european favorabil, speculat de politicienii moldoveni şi munteni.

Generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul de a fi putut impune un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate născute de Revoluţia franceză de la 1789, valori pentru care mulţi dintre ei luptaseră pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa, şi care au adus noi modele de civilizaţie şi în Principatele Române, rămase în starea de închistare impusă de dominaţia otomană şi de influenţă Imperiului Ţarist.

Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut şi intuiţia diplomatică pentru a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească.

Înfăptuirea Unirii

Primii paşi către Unire au fost făcuţi la Braşov, în 24 mai 1848, prin programul-legământ: ''Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei'', care cuprindea cele două obiective fundamentale româneşti: ''Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc''.

Neţinând însă cont de interesele poporului român, Imperiul Otoman şi Rusia Ţaristă au încheiat la Constantinopol o convenţie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Se stabilea că domnitorii celor două ţări româneşti să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman şi numiţi direct de sultan, cu acordul Rusiei Ţariste. Neînţelegerile dintre cele două mari puteri au dus însă curând la declanşarea Războiului Crimeii, iar înfrângerea Rusiei în 1853 a permis că prin tratatul de pace, încheiat la Paris în 1856, Principatele Române să poată face propuneri de reorganizare.

Contextul politic european devenit favorabil cauzei Unirii a determinat reîntoarcerea în ţară a paşoptiştilor moldoveni şi munteni care au organizat formaţiunea politică numită "Partida Naţională" şi au format Comitete ale Unirii. În Divanurile Ad-hoc urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei, toate forţele sociale şi politice fiind chemate să se pronunţe în problema Unirii.

În Moldova, Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogalniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau cu tenacitate cei care doreau menţinerea separării, iar argumentele lor erau tradiţiile cele două Principate şi în plus temerea că muntenii vor lucra în prejudiciul moldovenilor. Separatiştii îi aveau în frunte pe Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi şi de partea lor Austria şi Turcia, dar şi pe caimacanul Nicolae Vogoride. Au urmat manevre politice, falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, dezvăluiri ale falsului în presa timpului, tensiuni sau ruperea relaţiilor diplomatice.

În cele din urmă, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi în septembrie 1857 Divanurile din cele două Principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii. Un an mai târziu şi Marile Puteri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani care urma să facă legi de interes comun.

Au urmat alegerile pentru Adunările Elective care urmau să îi desemneze pe cei doi domni şi au apărut din nou divergenţele. Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi altă conservatoare, şi fiecare dorea unirea, dar cu un domn care să le asigure păstrarea puterii politice.

În Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domn pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatori îl propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza, sau pe fiul său, Grigore Sturdza. Şi în Ţară Românească situaţia era asemănătoare, se luptau pentru domnie Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica.

Convenţia de la Paris prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că nu poate fi aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti.

În Moldova, după o altă serie de manevre politice şi chiar conspiraţii cu trădări şi spioni, spun unii istorici, a fost găsită o soluţie de compromis: Hatmanul Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei. Nu era o personalitate de prim rang, dar în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe neexperimentatul Cuza preferându-l în faţă unui politician redutabil şi în 5 ianuarie a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În cercurile politice din Ţară Românească, colonelul Cuza nu era cunoscut, dar oricine ar fi fost ales în Moldova trebuia ales şi la Bucureşti.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul ''Concordia'' din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a spus clar ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: Cuza trebuia ales că domn al ambelor Principate pentru a se înfăptui Unirea.

În Adunarea Electivă din 24 ianuarie, deputatul Vasile Boerescu a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza spunând: ''A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei ! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit... o dorinţă sfântă.''

Cuza a fost votat în unanimitate, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.

Ziarul Românul din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: ''... Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie...singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani... strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.''

Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris.

Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigenţa a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut că rezultat în septembrie 1859 recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris. Apoi deplina Unire a fost recunoscută doi ani mai târziu la Conferinţa de la Constantinopol, Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior, Austria însă recunoştea Unirea doar pe timpul domiei lui Alexandru Ioan Cuza.

Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a forma un stat unitar care a adoptat numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern şi a fost primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita politică şi, fiind acuzat de autoritarism, silit să abdice în 11 februarie 1866. Reformele iniţiate de domnitor au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă probleme în istorie.

Cu toată opoziţia, boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat, împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu, reforme interne importante: reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitului personal şi cel funciar, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece în proprietatea statului marile averi ale bisericilor şi mănăstirilor. Prin Legea rurala din 1864 au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă şi grădini. Reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai insemnate momente din istoria României moderne.

În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal, inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată armata naţională.

Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării. Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales. Cuza realizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasă coaliţie" să renunţe la tron, în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în exil în Germania, la 15 mai 1873, la doar 53 de ani. Osemintele sale au fost înmormântate în ţară, mai întâi la Biserica Domnească din Ruginoasa, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul Unirii din 1859 să fie ireversibil.